PRIMUL PULS. NAȘTEREA VIEȚII DIN ÎNTÂMPLARE
O trecere firească de la materia care învață să se copieze la viața care învață să respire.
Perioada: acum 3,8 – 2,5 miliarde de ani

Recapitulare

Înainte de viață a fost tăcerea. O tăcere cosmică, densă și neiertătoare, în care universul nu avea încă nume, iar timpul avea răbdare. Din acea liniște primordială, focul și praful s-au amestecat într-un dans al energiilor, iar Pământul s-a născut ca o scânteie în vastitatea infinitului. A fost o greșeală, dar s-a dovedit a fi una de geniu. Materia, inertă și rece, a învățat treptat să se gândească. Și așa apăruserăm (un fel de) noi. Dar a durat.
Încercăm să aflăm ce ne-a luat atâta? A fost clipa zero a conștiinței viitoare, deși nimeni nu știa încă.
M-a fascinat mereu dorința de a afla cum au evoluat oamenii de la cele mai primitive forme ale firii la combinațiile sofisticate de gânduri și strategii ale zilelor noastre.
În apele primordiale s-au legat primele molecule, s-au rupt și s-au refăcut la nesfârșit, până când una dintre ele a descoperit, fără intenție, că se poate copia pe sine. Și iată miracolul repetiției. Sau a reproducției.
Acolo, în acea picătură caldă de viață, universul s-a privit pentru prima dată pe sine. Din reacții chimice s-a născut o respirație, din întâmplare – un ritm, din ritm – o ordine. Lumea nu știa încă să vorbească, dar viața își dresese glasul. A fost începutul unei povești care nu s-a mai oprit, era, sau este, povestea „Vieții care a învățat să se gândească” — prima mare aventură a materiei către sens. Iar acum, când privim înapoi la acea tăcere, înțelegem că n-a fost absență, ci începutul unei fraze pe care o continuăm noi: ecoul primului puls. Sau poate impuls.

Pornim acum la al doilea (cu tot cu prefață e al treilea) raționament despre noi.

Apariția celulelor, oxigenarea planetei, primele forme stabile de viață. Dar nu viața pe care o percepem noi. Erau doar zorii ei habarniști. Suntem în mileniile tăcute ale începuturilor. Lumea încă nu știa că trăiește, dar deja avea puls. Încă nu conștientiza ce făcea.

Ceea ce numim „viață” a început fără intenție. Nu a fost un plan, nici o chemare divină, ci un accident care s-a dovedit prea bun ca să se piardă.

Într-o lume de molecule, una singură a făcut ceva diferit: s-a multiplicat pe sine. A copiat structura proprie, nu perfect, dar suficient cât să lase urme. De acolo a început totul. Dar conștiință nu era.

Această greșeală repetată câteva miliarde de ani a devenit prima lege a evoluției. Așa s-a născut instinctul universului – dorința de a se continua pe sine. Să reținem: exerimentul a ținut câțiva ani buni. Nu zeci, nu sute. Miliarde!

Primele forme de viață erau invizibile. Celule simple, fără nucleu, numite procariote. Trăiau în oceanele fierbinți, hrănindu-se cu substanțele minerale dizolvate în apă. Nu aveau ochi, nu aveau mișcare, nu aveau un scop al lor sau al altora. Dar aveau ceva mai puternic: capacitatea de a rezista.

Apoi a venit oxigenul. La început, o otravă mortală. Atmosfera s-a umplut de acest gaz eliberat de microorganismele fotosintetice – strămoșii algelor. Milioane de specii au pierit, dar câteva au învățat să folosească otrava ca sursă de energie.
A fost primul mare salt al evoluției: supraviețuirea prin adaptare.Până și otrava, în porții mici, imunizează, nu omoară. Iar cea mai bună dovadă suntem noi: iată-ne!

Viața a început, așadar, nu cu forța, ci cu răbdarea. Cu o insistență cosmică.
Fiecare celulă era o încercare, fiecare eșec – un pas spre ceva mai bun. Natura a experimentat totul: forme, membrane, reacții, greșeli. Până când unele celule au descoperit că pot trăi împreună. Le era mai bine așa. Era devenea erau!

Din această alianță microscopică s-au născut organismele pluricelulare – ființe capabile să împartă funcțiile vieții: una să respire, alta să digere, alta să simtă.
Viața a devenit, pentru prima dată, complexă, cooperativă.

Dacă ne gândim bine, tot ce suntem azi — corp, gând, cultură — vine din acel moment de solidaritate microscopică. Din clipa în care ființele simple au înțeles că împreună e mai eficient decât singure. De aici se trage teorema că oamenii sunt ființe sociale. Pisicile nu sunt așa, lor le e mult mai bine singure. Nu forțați pisica să împartă camera cu o alta. Mai bine lăsați pe fiecare să stăpânească una. Ele nu simt atracția cum o simțim noi.

La început, noțiunea de bine nu exista, sau nu așa cum o percepm acum.
Era eficient, asta era tot ce conta pentru oameni.

De atunci, fiecare inimă care bate e o ecuație a aceleiași întâmplări. Fiecare respirație poartă amintirea acelui ocean primitiv în care viața a învățat să persiste. Nu știm dacă a fost destin sau hazard. Dar din haosul acela chimic s-a născut ritmul.
Și odată cu el, primul puls al unei lumi care nu mai voia să tacă, spuse, în final, omul, de la radio.