SOCIETATEA. Organizarea visului comun

Nașterea și Călătoria conștiinței face pași mari în întâmpinarea noastră. Ne aflăm deja în mileniul al treilea înainte de Hristos, după ce, nu demult, abia ieșisem din apă și învățam să respirăm natural..
Între apele albastre ale Tigrului și Eufratului, viața a încetat să mai fie o luptă zilnică și a devenit un plan. Pentru prima dată, omul nu doar trăiește clipa — o și organizează.

Agricultura a schimbat totul.
Din nomad, omul a devenit sedentar. Din culegător, fermier. Începea să facă gușă. Avea deja mai mult decât îi trebuia.
Și acolo unde a învățat să semene grâu, au apărut primele idei.

Satele s-au transformat în orașe. Casele au făcut loc templelor, iar templele — puterii.
Civilizațiile sumeriene, egiptene, hinduse ori chinezești au ridicat ziduri, piramide, drumuri și legi.
Pentru prima dată, Pământul era desenat de voință și imaginație. Sumară, dar umană. Până atunci nici un alt animal nu eușise să facă asta. Altfel poate acum pisicile conduceau cumva mașina și oamenii prindeau șoareci, sau poate lătrau a pagubă.

Societatea s-a născut nu din iubire, ci din necesitate. Și din talent.
Cine păzea recolta, cine împărțea apa, cine judeca furtul?
A fost momentul în care omul a înțeles că libertatea absolută distruge ordinea.
Și atunci a apărut legea.

Primele coduri scrise, precum cel al lui Hammurabi, nu vorbeau despre dreptate, ci despre echilibru: ochi pentru ochi, viață pentru viață.
Era logica unei lumi care abia învăța să negocieze între instinct și rațiune.

Dar dincolo de litere, s-a născut ceva mai subtil: contractul moral dintre oameni.
A trăi împreună presupunea încredere.
A împărți munca, timpul, hrana — presupunea o formă incipientă de solidaritate.

Știința arată că în această perioadă creierul uman a început să se specializeze în cooperare.
Neuronii oglindă — acele celule care ne fac să simțim ce simte celălalt — au devenit temelia empatiei. Biologia și morala au fuzionat, iar din ele s-a născut politica. Așa e de când lumea.

Omul a descoperit că puterea colectivă e mai mare decât cea individuală. Numărul conta mai mult decât calitate. Deja ne dăduserăm foc la valiză. Și încă arde.

Am început să construim armate, imperii, religii. Deja nimic nu ne ezista. Poate că un om pierdea, dar altul câștiga. Au fost rare războaiele cu doi învinși față de niciun câștigător. La început nu exista așa ceva, era sensul oricărei bătălii. Apoi însă lucrurile s-au rafinat, iar primul război mondial e celebru ca fiind unul cu mulți învinși, niciun câștigător. Dar ne-a luat ceva să ajungem acolo.

În 1918 însă nimeni nu a câștigat cu adevărat.

Europa întreagă a ieșit devastată, inclusiv așazișii „învingători”.

Germania a pierdut, dar Franța și Marea Britanie au rămas îngenuncheate economic.

Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Rus, Imperiul German și Imperiul Otoman au dispărut.

Societatea a intrat într-o spirală care a dus direct la al Doilea Război Mondial.

Câștig? Zero.

A mai fost Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648) — apogeul inutilului

Europa Centrală a pierdut până la o treime din populație.

Foamete, epidemii, sate rase, orașe depopulate.

Rezultatul politic? O reconfigurare a frontierelor și un echilibru de putere care s-ar fi putut obține diplomatic.

Singurul „câștig” a fost o lecție amară: nimeni nu câștigă un război religios.

Revenim acum la perioada în care am început să construim armate, imperii, religii.

Și pentru că ordinea aduce control, a devenit clar: controlul cere supunere.

Civilizația a fost, de la început, un compromis între libertate și siguranță.
Între visul comun și teama de ceilalți.

Din lutul sumerian și piatra egipteană s-a născut nu doar arhitectura, ci și birocrația.
Omul a inventat timpul social — anotimpul muncii, ziua plății, ora judecății.
A fost prima formă de algoritm uman, mult înainte de computer: o rețea de legi, oameni și intenții, toate ținute în echilibru precar.

Privind în urmă, descoperim că civilizația nu a fost o poveste despre progres, ci despre armonie.
Despre nevoia de a face loc, de a coexista, de a împărți același cer fără a-l revendica.

Societatea s-a născut în clipa în care omul a înțeles că nu poate trăi singur.
Că visul trebuie împărțit pentru a dăinui. Că libertatea fără ceilalți e doar un deșert.

Iar în mijlocul acelui deșert, printre temple și piețe, printre scribi și zei, omul a făcut cea mai mare descoperire a sa: nu există civilizație fără încredere. Dacă încredere nu e, solitudinea e tot ce rămâne. Și a devenit repede clar că singur e degeaba. Nu neapărat pentru doi. Pentu mult mai mulți. Pentru toți.

Navigăm în zorii istoriei scrise,  înainte de Hristos: acolo unde ordinea s-a ridicat din haos și lumea a început să aibă nume. La care ne vom referi altă dată.

Găsiți toate episoadele difuzate deja la radio pe site-ul dedicat, blogul autorului. Click!