Episod pilot/intermediar

Am pornit la drum pentru Nașterea Conștiinței de astăzi de la ceea ce se numea: ce se dă, când eram eu la școală.

Anul galactic are 250 de milioane de ani, timp în care planeta noastră dă ocol galaxiei. Ce a pătimit pământul pe durata unui an galactic? Ceva a fost cu 250 de milioane de ani in urmă, să remodeleze viața pe Terra… Poate marile erupții vulcanice care au dus la multe dispariții. Din câte știu, cu 230 de mil. de ani în umă au apărut dinozaurii, iar cu 180 de milioane de ani în urmă au apărut păsările. 80 de milioane de ani mai târziu au apărut florile. Cu 66 de milioane de ani in urmă un asteroid a lovit Terra și a fost marea extincție, inclusiv a dinozaurilor, despre care nu se știe nici acum dacă au dispărut cu adevărat. Cu 20 de milioane de ani în urmă s-a prefigurat viața așa cum o știm, în formele ei rudimentare. Și cu numai 300 de mii de ani în urmă am apărut un fel de noi, oamenii de la început. E atât de puțin… am putea spune că e doar o clipită în viața universului, din care practic nu știm absolut nimic!

Ce se cere? Puțină ordine în haosul devenirii noastre.

Așa că hai să punem ordine, rigoare și un pic de fascinație în tot firul ăsta al „anului galactic” — conceptul care spune că Pământul face o rotație completă în jurul centrului galaxiei noastre, Calea Lactee, în aproximativ 225–250 de milioane de ani. Un „an galactic”.

Și acum vine magia: într-un singur an galactic se înghesuie aproape toată povestea vieții complexe de pe Terra. Hai să-l parcurgem cronologic, cu corecturi, completări și repere clare.

1. Cu 250 de milioane de ani în urmă: nu „Marele Boom”, ci „Marea Moarte”

O corecție crucială:

„Great Dying” nu este Marele Boom, acesta a fost cu niște miliarde de ani mai devreme. Este exact opusul — este Marea Moarte, cea mai catastrofală extincție din istoria planetei.

S-a petrecut acum 252 de milioane de ani, la granița Permian–Triasic.

Ce s-a întâmplat cu adevărat?

Uriașe erupții vulcanice în Siberia (Trapele Siberiene), timp de sute de mii de ani necontenit;

CO₂ în atmosferă la niveluri de neimaginat;

oceanele s-au acidificat și au pierdut oxigenul;

metanul a fost eliberat din ghețuri;

90–96% din toate speciile marine au dispărut;

70% din speciile terestre au dispărut.

A fost momentul zero al resetării vieții, nu o explozie creatoare, ci o ștergere aproape totală.

Abia după această epurare viața complexă a avut ocazia să se reinventeze.

Deci: marele eveniment de acum 250 MA = Marea Extincție Permian–Triasic.

2. Cu 230 de milioane de ani în urmă: apar dinozaurii. Exact.

Primele forme sunt mici, bipede, agile — nimic din gigantismul ulterior.

Ei apar în Triasicul târziu și se diversifică lent, dar sigur.

Nu devin dominanți decât după o altă extincție, cea de la finalul Triasicului, acum 201 MA.

3. Cu 180 de milioane de ani în urmă: apar păsările. Aproape perfect, doar că:

primele forme de „proto-păsări” apar acum ~165–170 MA, în Jurasicul mijlociu;

Archaeo Pteryx, celebrul „primă pasăre”, apare acum ~150 MA.

Dar da: în jur de 180–150 MA se face tranziția spectaculoasă dintre dinozaurii cu pene și păsări.

Primele păsări nu sunt „străbunicile” tuturor păsărilor moderne, dar marchează momentul în care zborul devine un drum evolutiv.

4. „80 de milioane de ani mai târziu au apărut florile” – ajustare

Florile (angio-spermele) apar: primele forme timpurii: în urmă cu 130–140 MA (nu 100).

expansiunea lor spectaculoasă: după 100 MA, în Cretacicul mijlociu.

Așadar: florile apar cu ~40–50 de milioane de ani după primele păsări, nu cu 80.

Dar direcția e corectă, chiar dacă etapizarea șchiopătează: sunt borne relativ recente în raport cu începutul vieții.

5. Cu 66 de milioane de ani în urmă: asteroidul Chic șulub a făcut ravagii.

Acesta produce extincția Cretacic–Paleogen:

dispar dinozaurii non-aviari;

dispar reptile marine mari;

75% din speciile de pe Terra dispar.

Și da, s-ar putea să fie adevărat: dinozaurii nu au dispărut complet — păsările sunt dinozauri avieni.

Sunt ultima ramură vie a lor.

Doar că cercetătorul cu care am uneltit nu a prins nuanța. La alt fel de dinozari care mai viețuiesc mă refeream. Și ei, cu siguranță, sunt acolo!

6. Cu 20 de milioane de ani în urmă: apar formele pre-umane?

Aici trebuie o nuanțare majoră.

Acum 20 MA nu „se prefigurează viața ca azi”, ci:

apar primele maimuțe antropoide avansate;

unele linii vor duce, mult mai târziu, la hominizi;

clima începe un proces lent de uscare și răcire, care va remodela Africa.

Adevărata poveste a „omului” e mult mai recentă.

Atunci abia se prefigura cadrul ecologic care va permite, mult mai târziu, apariția noastră.

7. Cu 300.000 de ani în urmă: apar oamenii moderni. Perfect formulat.

Homo sapiens apare în Africa de Est în jur de 250.000–300.000 MA.

Și, într-adevăr:

Dacă comprimăm toată viața într-un an galactic, oamenii moderni apar în… ultimele 38 de secunde.

Da. Atât de puțin.

Și acum pun totul într-o poveste clară: „Ce a făcut Pământul într-un an galactic?”

Dacă luăm un an galactic de 250 MA și îl derulăm ca pe un film:

Ziua 1

Marea Extincție Permian–Triasic șterge aproape toată viața de pe planetă; Pământul se „resetează”.

Luna 1

Apar primii dinozauri;  ecosistemele renasc încet după cataclism.

Luna 3

Apar primele păsări, urmașii cu pene ai dinozaurilor.

Luna 5–6

Cretacicul explodează în diversitate: flori, insecte polenizatoare, primele păduri moderne.

Luna 8–9

Aasteroidul lovește crunt. Dispare dominanța reptilelor, se eliberează nișele ecologice.
Mamiferele pornesc în marea lor aventură a vieții.

Luna 11

Apar maimuțele avansate; Africa începe să se usuce; savana pune presiune evolutivă.

Ultimele secunde ale anului galactic

Apare specia Homo Sapiens, omul înțelept: limbaj, cultură, foc, societate, agricultură, orașe, radio, sateliți, fizică cuantică.

O specie care se uită înapoi la o poveste de 250 de milioane de ani… dar despre care știe doar o urmă.

Poate că de asta nu știm încă mare lucru despre univers: nu am avut timp. Abia ne-am ridicat privirea de la pământ și am descoperit cerul. Restul poveștii este încă în scriere.”

Post Scriptum:

Într-un an galactic, omenirea e doar clinchetul unei secunde.

Viața a avut nevoie de un cataclism cosmic ca să se reinventeze, de o lume de giganți pentru a experimenta, de flori pentru a colora planeta și de un asteroid ca să dea mamiferelor o șansă.

Și abia la final, pe linia de sosire, apare Homo sapiens — o specie care crede că știe tot și vrea doar să fie lăsată în pace. În realitate, își privește doar umbra proiectată pe peretele unei peșteri vechi de 250 de milioane de ani și nu înțelege cât de puțin a înțeles de fapt.

„Un an galactic și o clipită numită om”

Dacă am comprima ultimele 250 de milioane de ani într-un singur „an galactic”, am descoperi că Pământul nu e doar o planetă care călătorește prin Calea Lactee, ci un actor care își schimbă complet rolul la fiecare lună cosmică.

În prima zi a acestui an imaginar se întâmplă ceva ce nimeni n-ar numi „boom”, ci dimpotrivă: Marea Moarte. Erupțiile colosale din Siberia acoperă planeta cu gaze toxice și sting aproape toate formele de viață. 90% din oceane, 70% de pe uscat dispar ca și când cineva ar fi șters tabla și ar fi spus: „Încercăm din nou”.

Pe această tăcere remodelată apar, în lunile următoare, dinozaurii. La început mici, timizi, departe de giganții care aveau să domine lumea. Mai târziu apar primele păsări, niște dinozauri cu pene care învață că aerul poate fi un teritoriu. Planeta înflorește — la propriu. Florile apar abia la jumătatea anului galactic, schimbând pentru totdeauna felul în care viața se reproduce și se diversifică.

Dar anul acesta imaginar nu e liniștit. Pe la luna a opta, un asteroid lovește cu o forță de neconceput. Dispar dinozaurii non-aviari, dispar reptilele marine, dispar vaste imperii biologice. Rămân păsările, rămân mamiferele mici, rămân nișele goale care așteaptă o nouă poveste.

Planeta își schimbă din nou direcția. Africa începe să se usuce, pădurile se retrag, savana apare ca o scenă neiertătoare. În această lume, acum vreo 20 de milioane de ani, își fac loc primele maimuțe avansate, siluetele care, de foarte departe, vor anunța apariția unei alte specii. Una curioasă, una neliniștită, una căreia nu-i este de ajuns ceea ce vede.

Iar apoi… în ultimele câteva zeci de secunde ale anului galactic, apare Homo sapiens. Cu 300 de mii de ani în urmă. O clipire. Un fulger. O specie care învață să spună povești, să ridice orașe, să trimită sonde spre marginile sistemului solar și, paradoxal, să se întrebe de ce totul se simte atât de recent.

Pentru că este recent.

În calendarul cosmic, noi abia am intrat în cadru. Suntem un ecou la finalul unui film lung de 250 de milioane de ani.

Iar ceea ce numim „istorie” — toate războaiele, imperiile, dezamăgirile și victoriile — încape, în acest an galactic, în mai puțin de o secundă.

Poate că de asta nu știm încă mare lucru despre univers: nu am avut timp. Abia ne-am ridicat privirea de la pământ și am descoperit cerul.

Restul poveștii este încă în scriere.

***

Citiți toate episoadele, pe îndelete, la poziția de meniu UNIVERS RAȚIONAL pe blogul autorului: Radu Micu