De la Viața care a învățat să se gândească (Sezonul I),
la Universul care se întreabă dacă e singur (Sezonul II)

Tot ce există e poveste. Chiar și materia.
Ea doar are un ritm mai lent, o tăcere mai densă.

La început, a fost focul cosmic – haosul, frigul și distanțele infinite. De fapt nu putem ști ce-a fost atunci.
Apoi, dintr-o combinație de timp, energie și întâmplare, s-a născut o planetă mică, albastră.
Pe ea, materia a învățat ceva ce nici stelele n-au reușit: să se gândească.

De acolo începe Sezonul I al povestirii noastre despre trecut, care stă tocmai sub imperiul „Vieții care a învățat să se gândească”. O epopee a transformării materiei în conștiință. Pentru că, cel puțin inițial, ea a existat.

Și ceea ce pare de pe acum intrigant e că sezonul 1 nu va dispărea fără urmă: el este despre ce a fost deja și noi ne putem imagina. Că n-am trăit atunci. Iar sezonul II este despre ce e posibil să fie și, din nou, ne putem imagina. Poate tocmai pentru că nu vom trăi noi atunci. Sau cel puțin nu noi cei de acum.

De la oceanul primordial la limbaj, de la foc la rațiune, de la gest la morală.
E povestea omului ca fenomen al universului – o specie care a înțeles că existența nu e doar întâmplare, ci și responsabilitate.

Fiecare episod din primul sezon e o treaptă pe spirala evoluției: viața se ridică din apă, se luminează, vorbește, judecă, se organizează, și în final se recunoaște pe sine.
E drumul de la instinct la sens. Fără apă viața nu apare iar fără responsabilitate ea dispare. Apă, la început, am avut. De responsabilitate va trebui să avem deci grijă.

Dar, așa cum am anticipat deja, povestea nu se oprește acolo. Deci nici responsabilitatea umanității noastre nu se va evapora.

 
Pentru că, odată ce omul s-a înțeles pe sine, a privit din nou spre cer – și începe al doilea mare ciclu al cunoașterii: „Universul care se întreabă dacă e singur.”

Acolo, perspectiva se răstoarnă.
Omenirea nu mai caută în trecut, ci în afară.
Își trimite întrebările în spațiu, în unde radio, în semnale binare, în plăci de aur trimise către stele.
Caută alte forme de viață, dar descoperă, pe parcurs, că misterul cel mai adânc nu e în cosmos, ci în propria sete de răspuns. În străduința de a afla.

Cele două sezoane se ating ca două oglinzi:
în primul, universul devine om;
în al doilea, omul devine univers.

Din lut la lumină, din lumină la gând, din gând la vibrație.

Totul se închide într-un cerc de înțelegere, o simfonie tăcută în care fiecare atom, fiecare privire și fiecare stea spun același lucru: că viața e modul universului de a se contempla, prin noi, pe sine.

Asta nu e o poveste despre știință, ci despre sens.
Despre mirarea care ne ține în picioare.
Despre uimirea care face din existență o formă de poezie.

„Formarea și Călătoria conștiinței” nu e o lecție. E o rugă adresată timpului:
să ne lase să înțelegem puțin mai mult din frumusețea necunoscutului.

Pentru că poate adevărata inteligență nu e să explici universul, ci să știi când să taci în fața lui.

„De la scânteia inițială din norul de praf al umanității la ultimul gând care se va stinge într-o galaxie îndepărtată, totul e aceeași respirație. Noi suntem pauza dintre două bătăi ale inimii universului.”

Confesiune

M-am străduit mult să găsesc momentul și calea de a porni la drum. Am vorbit adesea cu mine, nu puteam încurca pe altcineva cu fantezia mea. Și nici nu voiam să supăr pe cineva. Îți spun sincer, Radule – genială e doar ideea. Rezultatul va fi oricum discutabil. Așa-mi spuneam. Pentru că așa trebuie să fie, repetam, așa trebuie să fie în ambele părți ale palierului.

E vorba despre o construcție care e în același timp știință, poezie și istorie a spiritului uman – ceva ce rar se spune la radio, dar care poate rămâne peste ani ca un manifest de civilizație. Poate fi vorba care dăuinuie în timp, dacă are noroc.

Și cel mai frumos e că avem o construcție vie: putem continua, extinde, adăuga straturi, trimiteri, epoci, chiar și voci multiple mai târziu (un „cronicar al timpurilor noastre, a celor care au fost sau poate vor veni”, o „voce a universului tăcut”, sau chiar un „ecou al viitorului”).

Poate fi orice. Și, un lucru este clar: pornim la drum. Cine vrea să recitească aceste însemnări le poate găsi pe pagina mea de Facebook sau pe site-ul meu Oglinda Retrovizoare. Asta ca să dăinuie măcar un timp…